ratacind

am ochi si nu vad. lumina-mi strabate irisul cu violenta si ramane acolo, hranind lacrimi albe, ca cerul de iarna. o vrabie vrea sa-mi scoata ochiul, e acolo sus si se pleaca asupra mea, imi pateaza tabloul curat, golas. ametesc privindu-mi degetele cum se inalta catre infinit, le compatimesc dorinta de a-l strivi, iar ochiul meu rade, rade ne-ncetat si e nepasator...

gura nu vorbeste pentru nimeni. sta ferecata, poate ca e de mult timp cusuta, dar n-am de unde sti. rolul ei este strict acela de a-mi opri sufletul din incercarile de evadare. dar nu il lasa, il condamna din nou la sugrumare. e atrofiat, e schingiuit, urla fara oprire, zi si noapte. dar gurii de ce sa-i pese? ea tace, tace...

aerul e o notiune abstracta. omoara incet, cu fiecare expiratie, tacteaza inc-o clipa scursa, inca o secunda mai putin pana la moarte. e un cenzor al providentei, te invaluie involuntar, iti cerceteaza maruntaiele, iti ofera vlaga de care ai nevoie, te subjuga pana cand devii atat de slab, incat uita sa mai vina... lui nu-i pasa, esti doar o alta umbra pe care a inselat-o.

orologiul ticaie. cafeaua s-a racit. cerul a inghetat. nu ninge, dar parca totul e atat de rece...

cred ca m-am pierdut in zarea albicioasa. nici mie nu-mi pasa.

eram

cand eram mai mica

imi placea mereu sa fac pe sefa
mereu ma apucam de ceva si niciodata nu terminam
imi imaginam ca sunt un star
imi imaginam ca am un iubit pe care il chema ca mine numai ca fara 'a' in coada
imi imaginam ca il inselam cu un tip pe care il chema tot asa da' era altul
aveam mereu idei bune si le abandonam repede
aveam prieteni pe care nu-i mai vad, dar nu i-am uitat
aveam prieteni pe care inca ii mai am
eram o ciudata
am vrut sa ascult muzica comerciala si nu mi-a placut
imi pasa de ce ziceau ceilalti despre mine
ma consideram cea mai tare, da' nu recunosteam

ma certam pe al cui e randul la sarit coarda si era crunt

de ce nu mai sunt mica?

caut; gasesc

noi ne regasim in orice - in cantece, in flori, in versuri. putem sa acceptam intotdeauna realitatea, atunci cand este furnizata de o imagine exterioara, complet detasata si pe care o doare fix in pix de noi. imaginii nu ii pasa de tine, ii pasa numai de ea, cum si pe tine te intereseaza numai si exclusiv persoana ta. restul personajelor auxiliare te incojoara pentru a nu fi doborat de singuratate.

dar imaginea nu-si da seama ca e adevarata, pentru ca in mintea ei de infima proiectie, ea este asa cum vede ea si in niciun alt fel. numai ochii tai pot percepe asa cum trebuie modelul, sursa, numai la tine ajunge reflectia. ea insasi s-a pierdut de mult pe drum.

devenim plini de lume, devenim plini de fragmente care ne formeaza, fara sa fie niciunul al nostru. sunt doar cantece, flori, versuri... si atunci, ajungem sa ne regasim in tot universul, oriunde te uiti vezi parti din tine - sunt imprastiate in stralucirea efemera a soarelui, sunt imprastiate in mucegaiul puturos din baie, in matasea-broastei, in ochii cainelui tau, in cuvinte, printre cuvinte, mai adanc decat cuvintele...

naspa


de ce singurul loc in care nu ne putem gasi este in noi?

sinceritate.

ma gandeam ca as putea sa te laud

sa va spun: sunteti cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut

nu, nu gasesc niciun defect la tine, esti exact asa cum mi-am dorit niciodata nu ma enervezi as vrea sa nu ne despartim niciodata niciodata nu am nevoie sa fiu singura niciodata niciodata niciodata...

dar, ei bine, v-as spune cea mai grosolana minciuna. si asta nu e o ne-dovada a atasamentului meu profund fata de voi, ba din contra, ati putea constata.

de fapt, mi-ar placea ca intotdeauna sa-ti spun cat de mult ma deranjeaza ca (...). iar apoi tu o sa vii la mine si ai sa ma intrebi: 'ce parere ai despre...?' iar eu o sa izbucnesc si o sa-ti spun te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc teurasc teurasc teurasc teurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurasc te urasc si nu imi place ca (...) si iti spun asta

pentru ca sunteti prietenii mei

despre cum e sa te pierzi intr-un troian de zapada

de fapt, nu stiu cum este sa te pierzi intr-un troian de zapada, asa ca nu ma aflu in pozitia tocmai potrivita pentru a scrie aceste randuri, dar imi permit sa incerc.

in primul rand, e nevoie sa uiti de tine
bine-nteles, acest lucru este imposibil, pentru ca tocmai pentru ca iti pasa prea mult de tine vrei sa savarsesti acest fapt. pierderea in masa omogena de alb are ca scop confundarea cu aceasta, anularea propriei fiinte.
e vorba, de fapt, de a amorti spiritul. o idee obsedanta, oricum nu vei reusi, dar ai speranta. totul e o minciuna, insa vom trece peste aceasta problema.

se pleaca fara a da de stire. se alimenteaza speranta ca cineva te va cauta, desi tu nu vrei s-o faca. aceasta este, de asemenea, o alta minciuna.

te pictezi in alb. pictura nu este foarte trainica, dar e o masca potrivita.

ajungi acolo unde i-ai lasat pe toti in urma, ceea ce iti alimenteaza orgoliul intr-un mod pe care nici tu nu il poti percepe. de fapt, suferinta ta e facuta din orgoliu, iar complacerea in propria ta suferinta este ceea ce iti place cel mai mult.

ajungi tu, care ai vrut sa uiti de tine, mai incarcat de tine ca niciodata, esti pus in fata zapezii si sunteti numai voi. tu atunci te umpli de lume si si mai mult de tine si te faci una cu zapada. pare atat de normal sa ramai acolo, pentru ca e un loc numai al tau, pentru ca nu contezi in acel loc si asta te face foarte fericit - simti ca pana si natura iti da dreptate, iar toti acei fulgi sunt numai ai tai, numai pentru tine.

pierderea este acum completa, numai ca inca te mai zgandare pe creier gandul ca te vei ridica si va trebui sa te scuturi si sa ajungi inapoi... asta in afara cazului foarte fericit in care auzi pe cineva strigand dupa tine.

prim post

eu nu stiu despre ce sa scriu

imi place sa vorbesc despre mine, despre constiinta, despre filozofie. imi place sa cred ca uneori sufletul imi mai scapa din trup si astfel inca n-a murit inca. imi place, in general, sa ma refer la fiinta mea, pentru ca in lipsa unei alte fiinte pe care sa o laud mai mult, ajung tot la mine. de asemenea, imi place sa construiesc fraze lungi si complicate si fara sens sperand ca acestea sa ma faca sa par mai interesanta. vreau sa judec mai putin si sa cred mai mult. vreau sa ajung cineva numai ca nu prea stiu cine. vreau sa fiu fericita si sper ca n-am gresit filmul. nu e cine stie ce viziune, dar ma voi descurca... am remarcat si ca am folosit de patru ori 'imi place', numai ca daca l-am folosit eu nu e numai o simpla repetitie, ci devine, asa, ca o figura de stil... sau ma rog, asa imi place sa cred.

cred ca postul asta ar trebui sa para o constructie geniala, inteligenta, ar trebui sa ma prezint, ar trebui sa incep sa ma plang, sa-mi exprim scopurile sau sa dau de inteles cam care este cantitatea de desteptaciune pe care capul meu o poseda. nu o sa fac asta, pentru ca acest lucru inseamna a porni cu o banalitate.

bine-nteles, nefiind in stare sa fac ceea ce face tot poporul, am ramas in pana de idei. as putea sa incep sa indrug despre cum as vrea sa ma urc in tren si sa plec la munte, undeva unde nu e nimeni, dar e multa zapada... de fapt nu ma deranjeaza frigul, desi afirm cu inversunare ca ii port o profunda dusmanie iernii si ca nu e vina ei. frigul inseamna amortire, dar nu te zgarie, nu te raneste, doar te pierzi. si devi alb si mic si neinsemnat, numai ca acest lucru nu te mai deranjeaza, pentru ca oricum erai alb si mic si neinsemnat si inainte, numai ca acum ti se pare natural, pentru ca ai putea fi confundat cu un fulg de nea

ganduri morbide.

in orice caz, aveam nevoie de un prim post pe blog. nu stiu ce impresie v-a lasat, ar fi o minciuna sa afirm ca nu ma intereseaza, dar nu as vrea sa aflu daca e una negativa, pentru ca asta m-ar deprima.