am ochi si nu vad. lumina-mi strabate irisul cu violenta si ramane acolo, hranind lacrimi albe, ca cerul de iarna. o vrabie vrea sa-mi scoata ochiul, e acolo sus si se pleaca asupra mea, imi pateaza tabloul curat, golas. ametesc privindu-mi degetele cum se inalta catre infinit, le compatimesc dorinta de a-l strivi, iar ochiul meu rade, rade ne-ncetat si e nepasator...
gura nu vorbeste pentru nimeni. sta ferecata, poate ca e de mult timp cusuta, dar n-am de unde sti. rolul ei este strict acela de a-mi opri sufletul din incercarile de evadare. dar nu il lasa, il condamna din nou la sugrumare. e atrofiat, e schingiuit, urla fara oprire, zi si noapte. dar gurii de ce sa-i pese? ea tace, tace...
aerul e o notiune abstracta. omoara incet, cu fiecare expiratie, tacteaza inc-o clipa scursa, inca o secunda mai putin pana la moarte. e un cenzor al providentei, te invaluie involuntar, iti cerceteaza maruntaiele, iti ofera vlaga de care ai nevoie, te subjuga pana cand devii atat de slab, incat uita sa mai vina... lui nu-i pasa, esti doar o alta umbra pe care a inselat-o.
orologiul ticaie. cafeaua s-a racit. cerul a inghetat. nu ninge, dar parca totul e atat de rece...
cred ca m-am pierdut in zarea albicioasa. nici mie nu-mi pasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu