despre cum e sa te pierzi intr-un troian de zapada

de fapt, nu stiu cum este sa te pierzi intr-un troian de zapada, asa ca nu ma aflu in pozitia tocmai potrivita pentru a scrie aceste randuri, dar imi permit sa incerc.

in primul rand, e nevoie sa uiti de tine
bine-nteles, acest lucru este imposibil, pentru ca tocmai pentru ca iti pasa prea mult de tine vrei sa savarsesti acest fapt. pierderea in masa omogena de alb are ca scop confundarea cu aceasta, anularea propriei fiinte.
e vorba, de fapt, de a amorti spiritul. o idee obsedanta, oricum nu vei reusi, dar ai speranta. totul e o minciuna, insa vom trece peste aceasta problema.

se pleaca fara a da de stire. se alimenteaza speranta ca cineva te va cauta, desi tu nu vrei s-o faca. aceasta este, de asemenea, o alta minciuna.

te pictezi in alb. pictura nu este foarte trainica, dar e o masca potrivita.

ajungi acolo unde i-ai lasat pe toti in urma, ceea ce iti alimenteaza orgoliul intr-un mod pe care nici tu nu il poti percepe. de fapt, suferinta ta e facuta din orgoliu, iar complacerea in propria ta suferinta este ceea ce iti place cel mai mult.

ajungi tu, care ai vrut sa uiti de tine, mai incarcat de tine ca niciodata, esti pus in fata zapezii si sunteti numai voi. tu atunci te umpli de lume si si mai mult de tine si te faci una cu zapada. pare atat de normal sa ramai acolo, pentru ca e un loc numai al tau, pentru ca nu contezi in acel loc si asta te face foarte fericit - simti ca pana si natura iti da dreptate, iar toti acei fulgi sunt numai ai tai, numai pentru tine.

pierderea este acum completa, numai ca inca te mai zgandare pe creier gandul ca te vei ridica si va trebui sa te scuturi si sa ajungi inapoi... asta in afara cazului foarte fericit in care auzi pe cineva strigand dupa tine.