nu prea sunt in stare sa scriu nimic destept momentan. e cumva prea multa vara din nou in jurul meu si uit, cred, sa mai si vorbesc. cuvintele se topesc in arsita... dar e atat de frumos.

eu vreau sa stau in apartamentul meu inghesuit de doua camere
si sa imi intre in cont o suma de bani in fiecare luna. cat sa am ce baga in mine, sa-mi mai iau cate o haina, ceva si sa platesc intretinerea
si sa stau cu prietenii si sa pierdem vremea toata ziua
si sa cantam
sa bem rom si suc de portocale si lichior
si sa citesc carti de psihologie si sa ajut oamenii moca

nu vreau sa cresc.

de azi...

...tre' sa gandesc mai putin

nici zeii nu mai cred

o schita, nimic pretentios. ma bucur ca m-am reapucat de desenat. desi nu cred ca am renuntat cu adevarat niciodata...

bolnav

noi ajungeam mereu la fel, in aceeasi situatie. fara iesire. dar mie, pe mine de ce sa ma intereseze? doar sunt un bou mult prea mare

cred ca am prizat asa de mult in seara asta, incat lumea pare toata o mazga idioata. am vrut sa ies pe undeva, oriunde, ma sufoc aici. lumea peretii toti sunt o mazga o fantezie. voci. ma cheama. e un monstru facut din mazga. mazga mazga.

'hai afara'

un monstru in flacari

'hai afara'

femei

'hai afara'

eu vreau afara. monstrul parca ma rapeste

'te simti bine? ce dracu ai...?'

nu vezi, sunt pierdut, viata mea, nimic nu merge, daca m-ai putea omori acum totul ar fi bine. stiu ca acum sunt mai lucid ca niciodata, desi nu te vad. stiu doar ca esti o mare de rosu si ma duci prin noapte, care e o mazga si e multa mazga mazga

'iar te-ai drogat ca un dobitoc'

taci taci monstrule, ma ametesti, nu vezi ca nu stiu ce-i cu mine

mi-e frica de tine pentru ca

mi-e frica de tine

mi-e frica

pentru ca as vrea sa ma las condus de tine prin mazga asta jegoasa toata viata.

uite ce slab sunt, cum sa-ti dau drumul la mana?

peace of mind

nu mai jucam de mult asa. o supunere si o violenta care dezvaluie naturi nebanuite, strigatele ce nu se aud, atunci cand purtarea ta exagerat de umana este data la iveala. doi pioni neinsemnati, de aceeasi culoare, care se lupta pentru o suprematie cu care nu-si vor adapa decat, poate, mandriile lor iluzorii. orgolii izvorate din complexe, pentru a le hrani, pentru a le amplifica pana par parti firesti ale sufletului.

nu mai e asa. e prostesc, fara gust, o falsa incarcare a mintii lipsita de un rost anume. pe orice plan, nu ne mai ciocnim, pentru ca lumea din jur oricum ne va calca in picioare. poate am putea sa ajungem deasupra ei, sa o starpim. poate as putea ajunge si singura.

o sa-mi las doar supusii sa ma domine usor si dulce. pentru ca in fata celor ce nu-mi pretind renuntarea la naravul meu aproape idiot si distructiv, ma las moale. e o dezbracare de egoism si mandrie neroada, o intoarcere la natura umana poate... o perfectionare a ei. daca asa ceva e posibil. voi crede ca este, desi nu e decat o alta judecata gresita. deci, sa lasam ca raporturile intre mine si ei sa se inverseze.

iata remiza la care nu s-a ajuns. i won't go down.

stockholm

mie imi place aici. e frumos si parca lumea e mai frumoasa. sunt toti colorati diferiti si zambesc si se plimba pe strada cu ciudatenile lor si se amesteca asa ciudati in ciudatenia lor ca sa formeze o societate intreaga si normala si sanatoasa si functionala.
par liberi. si mai fericti. par destresati. si zambitori. mai educati. mai simpli. mai complex construiti.

cred ca si noi suntem, am putea fi asa. numai ca... am ramas in urma. sau poate n-am fost niciodata acolo.

ca un copil ce sunt, nu vreau sa ma intunec, nu vreau sa-mi fac griji. grijile sunt pentru locul pe care il numesc ACASA. aici pot sa visez pe trotuare curate la lucrurile bune din lume. imi plac oamenii blonzi natural. si copiii mici care tipa si urla pe strada. canalele, podurile. stradutele inghesuite. ca peste tot se traverseaza pe rosu (o regula pe care o incalci far nicio ezitare in propria patrie, dar ti-e rusine in alta - ah? ati obvervat asta? e valabil pentru orice...). magazinele scumpe pe care nu mi le permit. hainele simple si frumoase. magazinele ieftine. 7-eleven-urile. chinezii abatuti, care au propriul lor restaurant. jamaicanii cu dreaduri. double decker-urile specifice englezilor. festivalul cu entertaineri in aer liber. engleza britanica. oamenii care stiu sa vorbeasca in engleza fara a fi englezi.

pornim de la o conceptie gresita. realismul e dureros. vrem sa fim altfel. cum sa facem asta?

nu stiu daca trebuie sa revin cu impresii mai elaborate. poate cu cateva poze.

o poveste

o fata fara maini se duce la un baiat fara maini. "buna buna tu ce faci?" "eu bine tu?" "bine pai uite ma plimbam pe aici si te-am vazut ma gandeam sa vin sa te salut ca nu ne-am mai auzit de mult" "da? si ce mai faci...?" "uite... plictisieala. pe aici si eu..." "a si eu la fel trebuia sa ma vad cu niste tovarasi nu ii vad nu stiu unde sunt" baiatul fara maini scoate o tigara si fumeaza o intreaba pe fata 'vrei?' fata fara maini nu a mai fumat, dar accepta pentru ca baiatul fara maini, desi n-are maini, are o fata frumoasa si ei ii place fata lui frumoasa. fumeaza amandoi impreuna, iar baiatul fara maini se uita la fata ei insistent 's-a intamplat ceva am ceva pe fata?' baiatul fara maini nu ii zice nimic o saruta si ar vrea sa-i puna mana pe sold si poate mai sus sau ma jos, numai ca n-are cu ce, asa ca se saruta. si fata fara maini nu s-a mai sarutat pana acum, dar baiatul fara maini pare asa sincer si ii spune 'te iubesc esti foarte foarte frumoasa', iar ea il crede si baiatul fara maini o intreaba 'vrei sa vii pana la mine acasa?'. se urca intr-un autobuz si ea composteaza un bilet, iar apoi coboara si ajung in camera baiatului, care e singur acasa, si fac sex fara maini.

apoi baiatul fara maini ii spune ca o s-o sune numai ca trec zile o saptamana si nu o suna, iar cand fata fara maini iese afara intr-o seara pana la magazin sa-si cumpere tigari pentru ca s-a apucat de fumat, il vede pe baiatul fara maini sarutandu-se cu o alta fata fara maini. si s-ar duce la el si l-ar acuza, numai ca incepe sa planga si se duce acasa.

si fata fara maini asteapta asteapta si trece o luna si devine ingrijorata, pentru ca nu a mai avut ciclu de mult. si incepe iar sa planga si se duce la tatal ei si ii spune 'tata cred ca sunt insarcinata', iar tatal fara maini o bate fara maini.

iar parintii ei ii spun ca trebuie vor sa faca avort, dar fata fara maini plange si mai mult si nu se poate sterge, pentru ca nu are maini. si fata fara maini pastreaza copilul si burta ei creste mare mare si uneori trece pe langa baiatul fara maini, iar el nu se uita la ea se uita altundeva.


au trecut 9 luni si fata fara maini plange si ii curg sudorile pe fata, iar multe voci din jurul ei o indeamna sa se chinuie sa nu renunte si iata, oameni fara maini o ajuta sa nasca, iar dinauntrul ei a iesit cu copil murdar plin de sange viu sanatos, iar ea il ia in brate si ii vede mainile minuscule si ii mangaie fruntea apoi se uita uimita la ea si vede ca poate sa isi stearga sudoarea si lacrimile cu propriile ei maini si incepe sa planga si mai tare, numai ca de fericire, pentru ca parca tocmai a primit un dar de la dumnezeu.

sfarsit.

v v vara

durerea este o stare ce poate fi exprimata in mod facil in cuvinte. durerea, asa cum o percepem, poate deveni estetica. durerea este o poarta primitoare catre artificii, catre toate acele briz brizuri cu care poti jongla atat de usor. sobru, mistuitor, complicat, le translam in asa-zisa arta. scriitorii fericiti... nu mai sunt scriitori?



a alcatui o simpla descriere a fericirii devine o provocare care nu mai accepta cuvinte mari, se poate lipsi de figuri de stil. oricum nu le primeste...


deci fericire. aer. caldura, canicula. ploaia de vara de dupa. zambete rasete. seara. o bere rasuflata. ce conteaza. tu ce faci. eu bine. un adevar. tu? eu te te te iubesc. a. bine. si eu. nu trebuie sa spui asta, stiu. o viata, o cadere. doar in iarba. rasete. o ridicare. infruntarea cu soarele. izbanda. cantec. e atat de multa vara in jurul meu. uitasem!

papa

o unduire banala, ca un efemer gest de tandrete. un cuvant desprins de pe caldura carnii ce-ti construieste, aparent cu vinovatie, buzele. ce-a mai ramas din suflarea de alta data? cerul meu s-a destramat, lasandu-si fragmentele indurerate sa strapunga suflete reci si adormite. un ultim strigat inainte sa adormim, cuprinsi de nepasare. o ultima vorba ce, desprinsa din trupul tau, din forma ametitoare a gurii tale pacatoase, imi clatina patura subtire de gheata de care am reusit cu greu sa ma agat. fiecare litera soptita se amplifica in aerul rarefiat ce umple taceara dintre noi. simti ca se pierd si acestea, ultimele ramasite ale azurului nostru.


pur fictiune.

mi-e dor

ceva

"oare cate zile au trecut. trei patru? sa tot numar tipele pe degete, poate n-o sa mai am degete. nu stiu ma, nici beat nu sunt, parca m-am pierdut undeva pe la mijloc in amortire, in letargie, in urat. da, totul e urat. o vad pe ea si e urata si imi vine s-o scuip, poate poate e din portelan si daca o scap naibii pe jos se sparge. o sa fac numai cioburi numai cioburi si sunt asa de multe atat de multe si nu mai pot. o vad pe ea, dar e o alta ea, este un personaj care scoate orice fel de personalitate din pronumele cu care o denumesc, cu care le-am denumit si pe altele. ma gandesc ca EI-EI trebuie sa-i dau alt nume. am s-o denumesc proastamea. de ce a mea? pentru ca am avut-o numai pentru mine, am vazut-o prabusindu-se la picioarele mele, obsedata de mine
ea e proasta perfecta si e a mea. nu stiu ce face proastamea, oare cat de mult am enervat-o? as vrea sa ma intreb daca ma va ignora cand ma va vedea, daca imi va da o palma sau o sa fuga de mine, dar daca as face-o, ar insemna ca imi dau interesul pentru ea. ori de ce as face asta?"

e cald afara, e soare si nu mai am unde sa ma ascund. asta pentru ca s-a topit zapada si e asa de multa lumina ca se vede totul si esti fortat, practic, sa mai renunti la ceva din acoperaminte. iar eu ma simt dezvelita/dezolata in fata lumii si e cam nasol sentimentul.

e soare afara si ii vad asa de clar pe oameni incat mi-e frica de imaginea lor.

e soare si cald... afara

ma doare capul

Ochiul meu gol mintea va roade
Sa scurgeti prin el tot ce vreau.
Sunteti ai mei, durerea din spate
V-o iau numai eu, eu v-o dau.

Timpul a stat, secunda va tine
In loc, nu va las, eu va beau.
Sunteti ai mei, durerea din vine
V-o iau numai eu, eu v-o dau.

In jurul tau plutesc fiori,
Se-nalta rasete de viori.
In jurul tau plutesc fiori,
Ai vrea sa adormi uneori
Ai vrea sa adormi uneori.

Rasul meu stramb se pierde prin gene
Din mine-ai muscat ca din tort .
Golul din ochi se umple alene
Trezeste-te-acum tu esti mort .

In jurul tau plutesc fiori ,
Se-nalta rasete de viori.
In jurul tau plutesc fiori,
Ai vrea sa adormi uneori


Ai vrea sa adormi uneori...

bine

Chestia asta ma destreseaza total.

nu-mi pasa ce parere aveti;

am pus ; pt ca mi s-a parut interesant. si ochiul ala e mai mare decat pare

studiu de caz

eu am dreptate!

vreau sa zic ca cerul e negru si ca steaua aia de acolo imi poarta numele; ca laptele pe care l-am baut e gri; ca nu imi plac portocalele; ca nimic nu e verde; in fond, verdele e o culoare urata
oamenii nu se nasc, ei ecolzeaza din niste chestii asemanatoare bubelor. se cheama ganduri
la nastere, oamenii au pene. asta pentru ca, daca nu le-ar avea, scafarlia lor ar ramane descoperita si li s-ar vedea capetele seci. asta pentru ca nu au, desigur, creier
cand tipa, omului ii place cum se aude ecoul strigatului sau in cutia craniana cea goala.
de fiecare data pretinde ca e fericit, omul se umple de lacrimi pe interior. pentru ca, vedeti voi, oamenii nu au organe. ei sunt goi. in interiorul trupurilor lor facute din nimic se aduna cantitati de apa sarata. cand s-a strans prea multa, omul da pe afara.
oamenii au iluzia ca pot merge. de fapt ei stau pe loc, doar pamantul le fuge de sub picioare. oamenii cred ca pot atinge obiecte, dar de fapt au o masca pe ochi care ii face sa creada ca tot ce e in jurul lor e real.
niciun om nu iubeste. asta pentru ca oamenii cred ca iubirea este un sentiment nenecesar si fug de ea.
oamenii nu gresesc niciodata, pentru ca actiunile lor eronate sunt doar niste alte actiuni, carora le poti da un alt nume.
ei nu poarta haine si nu isi acopera trupul, pentru ca nu considera ca au nimic de ascuns. sunt mereu sinceri si pot vorbi deschis despre orice. de asemenea, spun mereu adevarul, pentru ca, din moment ce nu au sentimente, acesta nu ii afecteaza.
oamenii sunt urati, dar se cred frumosi. sunt spurcati, plini de imperfectiuni, fiecare crede despre celelalt ca este odios. ceea ce ii poate linisti este doar reflectia din oglinda.
oamenii nu au nevoie sa invete, pentru ca patrund in lumea asta cu instinctul de a supravietui. si stiu ce au de facut in aceasta privinta.
oamenii nu au copii, ei sunt copii pe cont propriu.

oamenii nu mor, pentru ca ei se nasc din ganduri si cum sunt incapabili sa gandeasca, asta ar insemna sa se autodistruga ca specie.

minte-ma si spune-mi ca am dreptate...

postari nefinalizate

"7.03

scriu sa ma descarc
adica nu scriu nimic cand nu trebuie sa ma descarc
scriu ca oricum nu ma citeste nimeni
e bine

opinii, pe un blog tre sa scrii despre chestii care-i intereseaza si pe altii. cand scrii despre nimic, nu citeste nimeni. de exemplu, sf valentin e un cacat. da, toata lumea e revoltata pe sf valentin. si eu am fost anul trecut, pe vremea cand imi pasa su criticam societatea, sperand ca si alti frustrati sa-mi impartaseasca opiniile.

acum sunt frustrata intr-o resemnare trista. bun, n-am zis nimic pana aici."

---

"1.03

e 1 martie
azi incepe primavara
azi"

---

"16.02

am inceput si eu sa scriu despre diverse chestii, imi incercam mana la postari sadice de asa-zisu' sf valentin si apoi am vrut sa scriu despre nimic, dar m-am gandit ca fac asta mereu...

acum nu cred ca am un motiv sa ma desfasor, da' pot gasi usor unul, cred.

imi place sa desenez oameni. intotdeauna mi-a placut, desi asta inseamn"

---

"14.02

ea mijeste printre asternuturile sale roz, trezindu-se in camera ei roz. pe telefonul roz poate citi un mesaj scris cu roz: 'te iubesc'
isi baga picioarele in papucii rosii si se duce la baie, unde apa din veceu se face rosie. isi ia periuta rosie si se spala pe dinti, scuipand apa si pasta si saliva rosie. isi aduce aminte ca trebuie sa se duca la dentist, apoi apuca un prosop rosu si isi sterge ochii rosii.
pe telefonul roz trimite un raspuns scriind cu unghiile rosii: 'si eu'
in bucatarie"

---

"3.02

apai n-avem nevoie de cuvinte impopotonate, vocabularul a ramas cam trist si cam parasit, cui ii mai pasa..? as putea sa mananc mai putin cacat, sa tac mai mult, as reduce numaru' de urechi pe care le fortez sa-mi asculte plangerile de mila. deci am sa vorbesc despre nimic, nimicul e un subiect interesant si deloc pretentios

nimicul n-are nevoie de prieteni pentru ca il doare-n varfu' tuningului de el insusi si de altii
nimicul e etern bucuros pentru ca n-are motive sa fie trist
nimicul nu-si pune probleme complicate ca sa nu-si suprasolicite intelectu' inexistent
pe nimic"

---

"01.02

de ce toata lumea se chinuie, se zbate?
de ce toti isi dau silinta sa se afirme in ceva?
de ce mereu trebuie sa fii mai bun decat cineva?
de ce intotdeauna esti judecat?
de ce intotdeauna judecam?
vizualizez universul si e alb, gol, sunt numai eu si imi place. nu sunt oameni, nu caut sa impresionez. nu e nimeni, ma caut doar pe mine. nu am nevoie sa am"

---


nimic.

dragostea e ca trasul apei la buda

nu realizezi ce importanta are, pana cand intr-o zi ramane cacatul in wc si nu mai ai cum sa scapi de el

pai da

nu stiu cred ca e bine.
este?
pai da, chiar este, sunt toti astia aici si e bine.
de cand?
dintotdeauna. toata lumea se streseaza prea tare. ce dracu sa te stresezi atat?
da, viata e frumoasa.
sau macar scurta. si atat de plina de chestii neimportante.
pai aia multi au cam uitat de ce conteaza cu adevarat. sunt prea prea preocupati de altii pentru ca acei altii sunt preocupati de persoana lor si pe ei ii preocupa mult propria persoana.
are sens?
da.
pai aia toti o sa crape nefericiti sau cu o fericire inchipuita.
si noi o sa crapam mai fericiti?
habar n-am. dar macar o sa ducem o viata fericita.
asta inseamna ca va trebui sa gandim mai putin.
pai o sa incetam sa ne gandim la toate lucrurile la care n-ar trebui sa ne gandim, dar o facem.
mi se pare logic.
da, si o sa invatam ca e important sa fii bun cu tine si cu cei apropiati, pentru ca toti ceilalti o sa iti traga un sut in fund imediat ce nu mai au nevoie de tine.
aia care vor mai mult stiu sa devina 'apropiati'.
exact. si sa nu fim prosti. sa fim sinceri macar cu noi insine. daca se poate, si cu ceilalti.
asta nu-nseamna sa stii sa realizezi cand ai pierdut in fata propriei persoane?
da, da' si sa te ridici din jeg si sa o iei de la inceput, ca pan' la urma, tot in competitie cu tine esti. ailalti sunt neimportanti.
deci in general e bine.
da.
totul e bine.
da.
a, si sa nu uitam sa iubim. nu conteaza cat pe cine si de ce, esti prost daca nu iubesti.
pai de ce toti oamenii ajung la concluzia asta pana la urma?
aia care se gandesc la asta, vrei sa spui.
da, aia.
nu stiu, banuiesc ca e un adevar general, ceva gen o axioma, ceva...
deci e de bine.
exact.
si deci, totul e bine e bun si e asa cum trebuie sa fie.

imi place ca am ajuns la concluziile astea mai devreme decat mai tarziu.

raspuns

"de ce ma iubesti?' am intrebat-o, asteptand, macar de aceasta data, un raspuns convingator.
"din pur masochism." mi-a replicat ca de obicei, iar apoi s-a pierdut prin cer si dupa nori si am vazut-o alergand dupa o raza de soare si tot alergand si a cazut si s-a ridicat si tot n-a prins-o si ea tot alerga si fugea necontenit dupa raza si raza era asa de departe si eu stiam ca va veni noaptea si ca va trebui sa inceteze si va cobori resemnata si ca se va culca si apoi o va lua de la capat si va fugari raza sperand sa o cuprinda si ca nu va reusi si scenariul se repetase de asa de multe ori incat chiar si eu imi doream sa o ajunga si sa se bucure si apoi m-am gandit ca odata cu stelele razele mor si ca povestea avea sa fie reluata la venirea urmatorului rasarit si asta o facea sa alerge si mai tare si mai mult si mai neobosita si mai increzatoare in visul ei pe care aprinderea policandrelor celeste il naruiau.
nu am inteles decat foarte tarziu raspunsul ei, iar asta a fost doar atunci cand m-am indragostit de mine. ma apropiam incet de reflexia mea din oglinda, iar ea ma privea cu uimire, teama, admiratie, apoi imi parea ca obrazul i se crispa si ca ochii i se umpleau de venin si ca se uita la mine cu dezgust. degetele imi alunecau atunci pe suprafata rece a sticlei, iar eu vroiam sa cuprind mana din oglinda, sa o fac una cu mana mea si sa nu-i mai dau drumul vreodata, iar asta nu pentru ca ar fi avut nevoie de calauza, dar pentru ca eu ma pierdeam fara caldura sa. si aveam nevoie de buzele mele si de imbratisarea mea si de atingerile mele si de soaptele de dragoste si de suflul meu, dar acesta era mereu inghetat pe luciul oglinzii si ea mi le fura pe toate, iar eu ma aveam pe mine atat de aproape si ma stiam atat de bine si ma uitam la reflexia mea mea spunand "uite, asta sunt eu - aici am doi ochi, cu acestia sorb contururile lumii, iar prin nas incerc sa-mi simt propria esenta, dar nu pot, si gura glasuieste pentru lume si capul meu este un veritabil producator de idei pentru altii, iar in mintea mea ai mai ramas numai tu adica eu adica un gol". si vroiam parca sa zdrobesc oglinda in mii de cioburi pentru ca ma tinea atat de aproape de dragostea mea si ma lasa sa ma adap din imaginea ei, apoi cu atata cruzime ma despartea de ea. si era atat de aproape si ma puteam strivi cu corpul meu de corpul ei si puteam sa-i zic orice si sa-i zambesc si sa-mi zambeasca inapoi. dar apoi ca sa nu mai planga inima mea in fiecare zi si sa se naruie in fata oglinzii am incercat sa ma urasc pe mine si am inselat reflectia mea cu zeci poate sute de suflete, insa mereu vazand-o o vroiam din ce in ce mai mult si era atat de aproape si ii spuneam "nu te pot uri! de ce nu te pot uri?", iar ea tipa in mutenie inapoi la mine aceleasi cuvinte si-i dadeau lacrimile si cred ca pana si ea vroia sa-mi aline suferinta, insa nu puteam, si blestemata asta de oglinda ne tintuia in lumi diferite. iar eu vroiam sa uit de mine si nu reuseam si asta ma facea gol, atat de gol si slab si atunci cand ma intrebau "de ce plangi?" eu le spuneam ca nu plang de ce as plange si le zambeam ca sa le demonstrez ca nu plang plangea oglinda pentru mine, iar reflexia zambea si ea fara griji, pentru ca numai eu aveam ganduri si sufeream, ea nu avea si zambea, zambea necontenit, nu plangea de ce ar fi plans?
atunci cred ca era zi sau daca era noapte era o noapte luminoasa si lucea totul si era un soare rece, iar eu m-am suit pe cer la fata care alerga dupa o raza si am vazut-o cum alerga si alerga si tot alerga si am alergat si eu dupa ea si alergam impreuna, desi ea nu stia de mine pentru ca era in fata dupa soare si eu eram in spatele ei si fugeam tot fugeam dupa ea fara a sti de ce. si la un moment dat s-a oprit si eu am ajuns-o din urma si cred ca am vrut sa-i spun ceva nu stiu ce, dar ea nu ma auzea, tinea in mana un balon mare si galben zambitor, mai vesel ca ziua si mai vesel ca soarele si chipul ei vroia sa inteleaga, apoi el s-a oglindit in balon si radeau, radea si ea si balonul, radeau impreuna, pentru ca el era acolo si era mai cald si mai plin decat o singura raza de soare. iar fata s-a facut mica si s-a prins de balon si a uitat de visul ei si a adormit fericita purtata de el. si poate a murit nu stiu daca a murit pentru ca atunci s-a facut noapte si intuneric si eu am ramas acolo si cred ca vroiam sa spun ceva, dar am uitat ce.

vis

am uitat ca erau numai sase

eu am vrut sa fie fara sot, ca nu care cumva sa ma deochi singura. le e atat de usor sa-mi anihileze sufletul, atat de usor sa ma desprinda. m-as preface intr-o mare de panglici si as zbura departe de aici. probabil ca ma voi agata de ramile copacilor sau de nori, iar soarele ma va transforma in inflacarate dorinte, plecandu-si suflul dogoritor asupra mea.

desigur, cinci este un numar bun. degetele le fac cadou pamantului in semn de recunostinta, simturile le atrofiez singura, caci panglicile nu au nevoie sa simta. totul e facut din el... nu e nici putin, nici mult, e la mijloc, e echilibru, e fara aproximare. tot ce imi lipseste se regaseste in blestematul cinci. vi-l ofer, ma pot lipsi de el.

sapte este o ambitie, poate unica ambitie, cea care le-a sugrumat pe celelalte. e ceea ce a devenit realitate din vis. e acolo unde soarele s-a eschivat de la a fi al tuturor si a devenit pentru o clipa al meu. este completare, e un tot, o realizare. cu adevarat mult prea indepartat de fiinta mea.

iarasi m-am blocat la sase. mereu uit unul, unul in sus, unul in jos, niciodata indeajuns... niciodata cum ar trebui.


-----------
are sens.

ratacind

am ochi si nu vad. lumina-mi strabate irisul cu violenta si ramane acolo, hranind lacrimi albe, ca cerul de iarna. o vrabie vrea sa-mi scoata ochiul, e acolo sus si se pleaca asupra mea, imi pateaza tabloul curat, golas. ametesc privindu-mi degetele cum se inalta catre infinit, le compatimesc dorinta de a-l strivi, iar ochiul meu rade, rade ne-ncetat si e nepasator...

gura nu vorbeste pentru nimeni. sta ferecata, poate ca e de mult timp cusuta, dar n-am de unde sti. rolul ei este strict acela de a-mi opri sufletul din incercarile de evadare. dar nu il lasa, il condamna din nou la sugrumare. e atrofiat, e schingiuit, urla fara oprire, zi si noapte. dar gurii de ce sa-i pese? ea tace, tace...

aerul e o notiune abstracta. omoara incet, cu fiecare expiratie, tacteaza inc-o clipa scursa, inca o secunda mai putin pana la moarte. e un cenzor al providentei, te invaluie involuntar, iti cerceteaza maruntaiele, iti ofera vlaga de care ai nevoie, te subjuga pana cand devii atat de slab, incat uita sa mai vina... lui nu-i pasa, esti doar o alta umbra pe care a inselat-o.

orologiul ticaie. cafeaua s-a racit. cerul a inghetat. nu ninge, dar parca totul e atat de rece...

cred ca m-am pierdut in zarea albicioasa. nici mie nu-mi pasa.

eram

cand eram mai mica

imi placea mereu sa fac pe sefa
mereu ma apucam de ceva si niciodata nu terminam
imi imaginam ca sunt un star
imi imaginam ca am un iubit pe care il chema ca mine numai ca fara 'a' in coada
imi imaginam ca il inselam cu un tip pe care il chema tot asa da' era altul
aveam mereu idei bune si le abandonam repede
aveam prieteni pe care nu-i mai vad, dar nu i-am uitat
aveam prieteni pe care inca ii mai am
eram o ciudata
am vrut sa ascult muzica comerciala si nu mi-a placut
imi pasa de ce ziceau ceilalti despre mine
ma consideram cea mai tare, da' nu recunosteam

ma certam pe al cui e randul la sarit coarda si era crunt

de ce nu mai sunt mica?

caut; gasesc

noi ne regasim in orice - in cantece, in flori, in versuri. putem sa acceptam intotdeauna realitatea, atunci cand este furnizata de o imagine exterioara, complet detasata si pe care o doare fix in pix de noi. imaginii nu ii pasa de tine, ii pasa numai de ea, cum si pe tine te intereseaza numai si exclusiv persoana ta. restul personajelor auxiliare te incojoara pentru a nu fi doborat de singuratate.

dar imaginea nu-si da seama ca e adevarata, pentru ca in mintea ei de infima proiectie, ea este asa cum vede ea si in niciun alt fel. numai ochii tai pot percepe asa cum trebuie modelul, sursa, numai la tine ajunge reflectia. ea insasi s-a pierdut de mult pe drum.

devenim plini de lume, devenim plini de fragmente care ne formeaza, fara sa fie niciunul al nostru. sunt doar cantece, flori, versuri... si atunci, ajungem sa ne regasim in tot universul, oriunde te uiti vezi parti din tine - sunt imprastiate in stralucirea efemera a soarelui, sunt imprastiate in mucegaiul puturos din baie, in matasea-broastei, in ochii cainelui tau, in cuvinte, printre cuvinte, mai adanc decat cuvintele...

naspa


de ce singurul loc in care nu ne putem gasi este in noi?

sinceritate.

ma gandeam ca as putea sa te laud

sa va spun: sunteti cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut

nu, nu gasesc niciun defect la tine, esti exact asa cum mi-am dorit niciodata nu ma enervezi as vrea sa nu ne despartim niciodata niciodata nu am nevoie sa fiu singura niciodata niciodata niciodata...

dar, ei bine, v-as spune cea mai grosolana minciuna. si asta nu e o ne-dovada a atasamentului meu profund fata de voi, ba din contra, ati putea constata.

de fapt, mi-ar placea ca intotdeauna sa-ti spun cat de mult ma deranjeaza ca (...). iar apoi tu o sa vii la mine si ai sa ma intrebi: 'ce parere ai despre...?' iar eu o sa izbucnesc si o sa-ti spun te urasc te urasc te urasc te urasc te urasc teurasc teurasc teurasc teurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurascteurasc te urasc si nu imi place ca (...) si iti spun asta

pentru ca sunteti prietenii mei

despre cum e sa te pierzi intr-un troian de zapada

de fapt, nu stiu cum este sa te pierzi intr-un troian de zapada, asa ca nu ma aflu in pozitia tocmai potrivita pentru a scrie aceste randuri, dar imi permit sa incerc.

in primul rand, e nevoie sa uiti de tine
bine-nteles, acest lucru este imposibil, pentru ca tocmai pentru ca iti pasa prea mult de tine vrei sa savarsesti acest fapt. pierderea in masa omogena de alb are ca scop confundarea cu aceasta, anularea propriei fiinte.
e vorba, de fapt, de a amorti spiritul. o idee obsedanta, oricum nu vei reusi, dar ai speranta. totul e o minciuna, insa vom trece peste aceasta problema.

se pleaca fara a da de stire. se alimenteaza speranta ca cineva te va cauta, desi tu nu vrei s-o faca. aceasta este, de asemenea, o alta minciuna.

te pictezi in alb. pictura nu este foarte trainica, dar e o masca potrivita.

ajungi acolo unde i-ai lasat pe toti in urma, ceea ce iti alimenteaza orgoliul intr-un mod pe care nici tu nu il poti percepe. de fapt, suferinta ta e facuta din orgoliu, iar complacerea in propria ta suferinta este ceea ce iti place cel mai mult.

ajungi tu, care ai vrut sa uiti de tine, mai incarcat de tine ca niciodata, esti pus in fata zapezii si sunteti numai voi. tu atunci te umpli de lume si si mai mult de tine si te faci una cu zapada. pare atat de normal sa ramai acolo, pentru ca e un loc numai al tau, pentru ca nu contezi in acel loc si asta te face foarte fericit - simti ca pana si natura iti da dreptate, iar toti acei fulgi sunt numai ai tai, numai pentru tine.

pierderea este acum completa, numai ca inca te mai zgandare pe creier gandul ca te vei ridica si va trebui sa te scuturi si sa ajungi inapoi... asta in afara cazului foarte fericit in care auzi pe cineva strigand dupa tine.

prim post

eu nu stiu despre ce sa scriu

imi place sa vorbesc despre mine, despre constiinta, despre filozofie. imi place sa cred ca uneori sufletul imi mai scapa din trup si astfel inca n-a murit inca. imi place, in general, sa ma refer la fiinta mea, pentru ca in lipsa unei alte fiinte pe care sa o laud mai mult, ajung tot la mine. de asemenea, imi place sa construiesc fraze lungi si complicate si fara sens sperand ca acestea sa ma faca sa par mai interesanta. vreau sa judec mai putin si sa cred mai mult. vreau sa ajung cineva numai ca nu prea stiu cine. vreau sa fiu fericita si sper ca n-am gresit filmul. nu e cine stie ce viziune, dar ma voi descurca... am remarcat si ca am folosit de patru ori 'imi place', numai ca daca l-am folosit eu nu e numai o simpla repetitie, ci devine, asa, ca o figura de stil... sau ma rog, asa imi place sa cred.

cred ca postul asta ar trebui sa para o constructie geniala, inteligenta, ar trebui sa ma prezint, ar trebui sa incep sa ma plang, sa-mi exprim scopurile sau sa dau de inteles cam care este cantitatea de desteptaciune pe care capul meu o poseda. nu o sa fac asta, pentru ca acest lucru inseamna a porni cu o banalitate.

bine-nteles, nefiind in stare sa fac ceea ce face tot poporul, am ramas in pana de idei. as putea sa incep sa indrug despre cum as vrea sa ma urc in tren si sa plec la munte, undeva unde nu e nimeni, dar e multa zapada... de fapt nu ma deranjeaza frigul, desi afirm cu inversunare ca ii port o profunda dusmanie iernii si ca nu e vina ei. frigul inseamna amortire, dar nu te zgarie, nu te raneste, doar te pierzi. si devi alb si mic si neinsemnat, numai ca acest lucru nu te mai deranjeaza, pentru ca oricum erai alb si mic si neinsemnat si inainte, numai ca acum ti se pare natural, pentru ca ai putea fi confundat cu un fulg de nea

ganduri morbide.

in orice caz, aveam nevoie de un prim post pe blog. nu stiu ce impresie v-a lasat, ar fi o minciuna sa afirm ca nu ma intereseaza, dar nu as vrea sa aflu daca e una negativa, pentru ca asta m-ar deprima.